Prefață

     Nu-mi vine să cred! Am lacrimi în ochi și nu știu dacă să plâng de fericire sau să încep să țopăi. Mă aflu pe podiumul celui mai important eveniment competitiv al momentului. Koala Internațional Competition nu este un concurs, este cea mai mare competiție lingvistică din lume, iar eu, o simplă fată de doar optsprezece ani cu multe vise la activ, tocmai am luat locul doi din cei treizeci și unu de participanți. 

     Am ajuns cu greu la acest stadiu, fiind împărțită pe trei nivele, a trebuit să trec mai întâi de locale, apoi de regionale, ca să ajung să-mi reprezint țara. Nu a fost deloc ușor, deoarece sunt foarte mulți copii inteligenți și a trebuit să mă zbat ca să fiu mai bună decât toți. Nu sunt în concursuri și competiții de mult timp și din această cauză am fost nevoită să depun eforturi duble ca să le arăt tuturor că pot. 

    ― Tati, am luat argintul! 

     Îmi vine să țip de fericire când părintele îmi răspunde la telefon. Din cauza locului de muncă, nu a reușit să ajungă să fie lângă mine într-un moment atât de important, însă nu sunt supărată, o să mai fie plin de astfel ocazii. Știu că a făcut tot ce i-a stat în putință sa vină, însă așa a fost să fie. 

    ― Felicitări iubito! Sunt extrem de mândru de tine. Ași dori să fiu acum lângă tine ca să putem sărbători cum se cuvine. 

     ― Mulțumesc tati, stai liniștit, vorbim când termini. 

     ― Promit că mă revanșez când ajung acasă. Acum trebuie să închid, sunt așteptat într-o ședință. 

     ― Fugi! Te iubesc, tati! 

     ― Și eu te iubesc, scumpo! 

     Închid apelul mai repede decât ași fi dorit inițial și mă grăbesc spre ieșirea din sală ca să mă întâlnesc cu mama. Mă așteaptă pe scările amfitreatrului unde s-a desfășurat întregul eveniment și îi sar în brațe extrem de fericită. Încă nu-mi vine să cred că am ajuns pe podium! 

     ― Felicitări, iubito! Ai fost minunată! 

     ― Mulțumesc mami. Mulțumesc pentru tot! 

     Îmi zâmbește cu mândrie și mă strânge încă o dată în brațe. Sunt și mai fericită văzând-o atât de mândră. Cu toate că nu m-am înțeles mereu cu mama, este una din cele mai importante persoane din viața mea. Indiferent de certurile dintre noi două, am să o iubesc până n-am să mai fiu pe pământ. 

    ― L-ai sunat pe Christian să-i spui rezultatul? 

     Vocea mamei mă aduce cu picioarele pe pământ și zâmbesc ușor. În extazul meu de beatitudine, uitasem să-mi sun iubitul. 

     ― Încă nu. Am vorbit doar cu tata. Îl voi suna de îndată ce o să ajungem în mașină. 

   Mă aprobă tăcută și ne îndreptăm spre autovehicul. Oare dacă o să țopăi precum un copil mic, o să mă creadă cineva nebună? Până la urmă nici nu-mi pasă! Încep să sar de pe un picior pe celălalt și să scot niște sunete precum copiii mici. Chiar sunt fericită! 

     De îndată ce ajung la mașină, îmi iau telefonul și îmi sun iubitul, însă apelul nu este preluat. Sun încă o dată având același răspuns din partea lui de apel nepreluat. Mă încrunt fără să-mi dau seama, iar starea mea de fericire tocmai s-a schimbat. Încerc să-l sun pentru a treia oară având aceeași tăcere din partea lui. Sper să fie bine… 

     ― S-a întâmplat ceva? 

     ― Christian, nu răspunde la telefon. 

     ― Stai liniștită, probabil face ceva și nu aude telefonul. Sigur te va suna el imediat ce vede apelurile. 

     Zâmbesc ușor și aprob din cap. Are dreptate mama, nu trebuie să mă îngrijorez din atât. Doar că, nu știu, în ultimul timp mi se pare că se comportă tot mai ciudat și nu-mi place. Începe să fie distant cu mine și uneori am impresia că nu mai contez deloc pentru el. Iar atunci când încerc să-i vorbesc, ajung să mă simt prost pentru asta. Oftez, deoarece nu știu ce altceva să fac. 

     ― Alo! Răspund de îndată ce aud telefonul sunând și aproape că sar în sus de pe scaun, noroc cu centura de siguranță. 

     ― Iubito, cum a fost? 

     ― A fost perfect. Am luat argintul. 

     ― Felicitări! 

     Vocea lui Christian este răgușită, ușor tremurândă, de parcă tocmai a terminat o partidă de sex. Iar acel felicitări nu sună deloc sincer. Nu! Selena nu o lua razna! Îmi vine să-mi dau două palme ca să-mi revin la realitate. Sunt prea tâmpită și îmi fac prea multe filme aiurea. Evident că se bucură pentru mine din moment ce mă încurajează de fiecare dată când apare o nouă oportunitate pentru mine. 

     Chiar așa, oare ce ne rezervă viitorul? Oare dacă am știi ce ne așteaptă în continuare, am mai lua aceleași decizii?