Rochia neagră, croită din cea mai fină mătase, îmi mângâie pielea cu atingeri line în timp ce cele două slujitoare mă îmbrăcau. Era fără mâneci, cu un decolteu adânc în formă de V care îmi ajungea până deasupra buricului și cu o despicătură pe piciorul drept care lăsa la vedere lănțișorul fin din argint de pe coapsă. Slujitoarele îmi lăsaseră părul liber, să cadă într-o cascadă lungă de un negru abisal, și îmi prinseseră în creștetul capului coronița simplă din aur alb încrustată cu pietre mici și ovale de onix care înghițeau fiecare rază de lumină. Încheieturile mâinilor și brațele îmi erau împodobite cu brățări simple din argint și onix,  iar în picioare aveam sandale joase de un negru mat, a căror curelușe erau înfășurate în jurul piciorului până sub genunchi. Pleoapele mi le fardaseră cu negru, făcându-mi roșul ochilor să pară și mai închis, de parcă ar fi fost pictați cu sânge închegat. Îmi unseseră pielea arămie cu o mulțime de uleiuri parfumate, iar la sfârșit mi-o pudraseră cu frunze  măcinate de echeveria, făcând-o să fie a fel de sclipitoare precum cerul nopții.

-Ești gata? întrebă un cap mic acoperit de bucle negre, strecurându-se de după ușa întredeschisă.

-Cred că da. Nu? le-am întrebat pe cele două slujnice.

Meja și Maija aprobară zâmbitoare din cap în timp ce făceau ordine pe măsuța din lemn plină de tot felul de uleiuri, pudre, vopsele și bijuterii. Îmbrăcate în rochii simple, albe, cu mâneci lungi, și cu pletele legate în cocuri strânse, păreau a fi niște spirite. Urechile doar puțin alungite le dădeau de gol spița. Erau jumătate fae, jumătate muritoare. Corcituri.

-Arăți splendid, draga mea, mă complimentă mama, luându-mi mâinile întra-le sale și privindu-mă cu blândețe.

I-am zâmbit și i-am strâns ușor mâinile în semn de mulțumire. Și ea arăta de-a dreptul mirific. Chipul palid, în formă de inimă, îi era încadrat de bucle bogate de un negru intens, iar buzele-i pline erau vopsite cu un roșu la fel de aprins ca și ochii săi mici, puțin alungiți la colțuri. Iar rochia era superbă. Corsetul îi scotea și mai tare în evidență talia subțire, iar din decolteul oval sânii i se ridicau plini și voluptoși, între ei odihnindu-se un colier din aur cu trei pietre mari din onix, având formă de romb. Din corset, poalele rochiei cădeau în valuri de dantelă pe care fuseseră cusuți lujeri cu fir de aur. Arăta exact ca o regină. Ceea ce și era. Regina Malin Rod, care domnea peste Regatul Kriger. Regina de Onix a războinicelor fae. Iar eu eram urmașa ei, Prințesa Nysee.

-Ești pregătită? mă întrebă mama, sfredelindu-mă cu privirea.

Am aprobat din cap, înghițind în sec. Eram emoționată și îmi simțeam inima cât un purice, însă eram pregătită. În urmă cu trei zile avusese loc solstițiul de vară, iar eu împlinisem vârsta de douăzeci și unu de ani. Vârsta la care fae-le din familiile regale trebuiau să meargă în fața Nornelor pentru a își afla destinele. 

Destinul mamei fusese împlinit. A domnit în pace și cu prosperitate timp de o mie de ani și mi-a dat naștere mie, cea mai mare războinică fae născută vreodată, de când zeul Freyr a plămădit spița noastră și a lăsat-o să domnească peste lumea sa, Alfheim, el întorcându-se în Asgard, lumea zeilor nordici.

Mama îmi mângâie obrajii cu palmele sale calde și se ridică pe vârfuri pentru a îmi săruta fruntea. 

-Sunt atât de mândră de tine, șopti ea cu buzele lipite de fruntea mea.

-Mulțumesc, mamă.

I-am oferit cel mai călduros zâmbet al meu, apoi am oftat adânc.

-Să mergem, am zis apăsat și hotărâtor.

Mama aprobă din cap și deschise ușa din lemn de nuc. Mi-am părăsit dormitorul și am ieșit în holul lung. Flăcările torțelor dansau pe pereții din piatră, aruncându-și peste tot lumina portocalie. 

Palatul nostru era sculptat în Muntele Avgrunn, inima ținutului pe care se aflau cele șase regate. Întregul palat era format dintr-o mulțime de încăperi de diferite mărimi, despărțite de numeroase holuri care formau un adevărat labirint. Unele încăperi, cum erau dormitorul meu și al mamei, se aflau aproape de vârful muntelui și erau deschise spre margine, putând vedea astfel de la balcon întregul regat. Uneori, când norii erau denși, tot ce vedeam era o întindere albă și pufoasă, iar în timpul furtunilor trebuia să folosim magia sângelui pentru a crea un scut care să ne apere de vântul năprasnic, de ploi și de fulgere. 

Spre deosebire de ceilalți fae care dețineau puteri elementare, cum era focul, întunericul sau apa, războinicele fae aveau doar  magia sângelui. Însă eram imune la puterile celorlalți. Și niște luptătoare mult mai iscusite. Plus că eram doar femele. Atât. Ne împerecheam cu masculii fae din celelalte regate și războinicele fae nășteau doar femele. Eram libere, sălbatice și feroce, iar cuvântul nostru era sfânt deoarece însuși zeul Freyr ne pusese să fim păzitoarele Muntelui Avgrunn, casa Nornelor, zeițele destinului spre care mă îndreptam.

Am cotit după câteva holuri, apoi am ajuns la scările spiralate care urcau până în vârful muntelui și coborau până în fundul acestuia, în încăperea circulară unde se aflau Nornele, sub Templul Destinului în care sălășluiau Preotesele. Am coborât în tăcere miile de scări din piatră, luminate de torțele agățate pe pereții acoperiți de mușchi și umezeală. După ce am ajuns la nivelul de deasupra Sălii Tronului, care se afla la poalele muntelui, pereții netezi se transformară în basoreliefuri care prezentau povestea Reginelor de Onix. O știam pe de rost. În basoreliefurile de la nivelul de deasupra Sălii Tronului era sculptată mama, și tot coborând, se aflau celelalte regine. Bunica mea Pretia, stră-bunica mea Sonje și stră-stră-bunica mea Thora, urmată de Gunvor, Erika, Dagmar, Ildri, Karine și Freya, prima războinică fae și Regină de Onix, numită după sora geamănă a zeului Freyr, zeița dragostei Freya. 

La picioarele trupului său sculptat în mărime normală, Preotesele așezaseră lumânări și flori roșii de azalee. Parfumul lor dulce se amesteca cu mirosul de tămâie și de ceară, scăldând Templul Destinului într-o mireasmă îmbietoare care îmi relaxă toți nervii și mă calmă instant. Templul era format dintr-o cameră mare, circulară, pe pereții căruia se aflau câteva uși mici și înguste care dădeau în camerele private ale Preoteselor. O statuie mare se afla în mijloc, reprezentându-l pe zeul Freyr, iar în spatele ei, după un rând de șase trepte, se afla o ușă dublă imensă, făcută din onix și aur, deasupra ei fiind gravate trei chipuri acoperite de văl. Nornele. Urd care deținea trecutul, Verdani care stăpânea prezentul și Skuld care vedea în viitor.

O Preoteasă, îmbrăcată într-o robă de culoarea antracitului și acoperită cu un văl gros de aceeași culoare, veni în fața mea. În mâinile subțiri și străvezii ținea un bol mic în care se afla un lichid uleios. Preoteasa își băgă degetul arătător în el, apoi mă unse pe frunte. Am simțit un iz puternic și aromat, care-mi lăsă un gust cunoscut, picant și ușor amărui. Era salvie.

Am simțit atingerea fină a mamei pe spate, împingându-mă ușor. Nu m-am întors spre ea, ci am pășit încet spre cele șase trepte late. Încă cinci preotese se aflau în templu, plimbându-se prin jur și arzând mănunchiuri uscate de plante. Fumul se învolbură în jurul meu, iar mirosul înțepător mă ameți. Am urcat treptele și când am ajuns în fața ușii duble, aceasta se întredeschise cu un scârțâit mut. Am simțit ceva invizibil, dar greu, înfășurându-se în jurul meu, precum niște șerpi făcuți din aer dur, trăgându-mă înăuntru. Nu m-am opus. Am intrat în acel întuneric dens și mișcător de după ușă.

Aerul era diferit. Vechi și puternic. Parcă aș fi respirat magie pură. Camera era rotundă, făcută în întregime din piatră cenușie, scorțoasă, sfărâmicioasă și ascuțită, amenințând să îți sfâșie carnea la orice atingere. Pereții se întindeau în sus, pierzându-se într-un întuneric cu tente albăstrui. Nu exista vreun tavan sau orice altceva. Lumina era slabă și albicioasă, dar nu îmi dădeam seama de unde provenea. M-am uitat prin jur confuză, pășind cu atenție spre mijlocul încăperii.

Trei siluete translucide, eterice, apărură deodată în fața mea, speriindu-mă. Am tresărit și inima începu să îmi bată haotic în piept. Prima era făcută din întuneric, cea din mijloc din fum, iar cealaltă părea a fi făcută din apă.

-Nysee Rod, cea mai mare războinică fae născută vreodată, se auziră un set de voci adânci, unindu-se într-una singură. Era ca un cântec din mai multe instrumente, împletindu-se prin tonuri grele, până ce formau un singur acord puternic, asurzitor. Destinul ți-a fost pecetluit dinainte de a te naște, continuă vocea, paralizându-mă. Un mare război se va abate peste Cercul Nopții și lumile sale. Distrugere, moarte și râuri de sânge vor curge, iar tu vei răzbi prin toate. Dar sfârșitul tău e tragic, copilă!

M-am dat un pas înapoi, îngrozită.

-De ce? Am întrebat șoptit.

-Iubirea din întuneric va sfârși războiul, dar durerea din sânge va porni un altul, aducând în lumi haosul.

Siluetele se mișcau prin aer, plutind ca umbrele pe pereți. 

-Ce înseamnă asta? le-am întrebat încruntându-mă. Nu înțeleg.

Silueta din mijloc, cea din fum, își înclină capul acoperit de văl într-o parte, făcându-și coronița din trandafiri să se miște ușor. Cea din dreapta își undui brațele, precum suprafața lină a unui lac.

-Vei fi iubită, continuară Nornele, iar acea iubire pură va salva ce va mai rămâne din Cercul Nopții și va naște o nouă Regină de Onix care va aduce schimbarea. Dar nu te va salva și pe tine, copilă. Vei fi sfâșiată și ucisă de durere, iar din durerea ta se va naște haosul în lumi.

-Nu...am spus încet, simțindu-mi ochii înțepați de lacrimi fierbinți.

-Acesta este destinul tău! Tună vocea. Vei lupta cu vitejie în războiul care se apropie. Din iubire vei naște o Regină de Onix cum nu s-a mai văzut  și din durere vei zămisli haosul în lumi. Vei fi sfârșitul Marelui Război și începutul cufundării Universului în Haos.

Am căzut în genunchi, respirând sacadat. Camera se învârtea cu mine, iar pieptul îmi era sfâșiat de o suferință îngrozitoare. Îi simțeam ghearele ascuțite jupuindu-mi toracele, devorându-mă din interior.

Nornele dispărură și mă lăsară singură, plângând pe podeaua rece din piatră. 

Nu putea fi adevărat. Nu putea fi acesta destinul meu. Eram blestemată. Și odată cu mine, blestemasem nu doar Cercul Nopții, ci întregul Univers.