✯✯✯✯✯ Link 🗺️ ✯✯✯✯✯

https://www.dropbox.com/scl/fo/ln3b13i3nogu8373tqjwq/AO0DEs7YSThGqcoT03AjeBQ?dl=0&e=1&rlkey=rszgltx51in140kzl7bh4p9ud

⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆

✯✯✯✯✯ Partea I ✯✯✯✯✯

⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆

✯✯✯✯✯ Artefactele ✯✯✯✯✯

⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆⋆

-✯ Atunci când te pierzi de sine ✯-

-✯✯ Ai în cap doar voci străine ✯✯-

★

★

★

-✯✯✯✯ Nu poți face artă ✯✯✯✯-

-✯✯✯ Fără să privești artă ✯✯✯-

     Străzile ploioase din districtul¹ Ticrapo scoteau la iveală peisaje care tăiau de fiecare dată răsuflarea oricui. Munții din depărtare, îmbrățișați de o vizibilitate redusă, zgâriau cerul într-un mod plăcut, chiar dacă nu erau cei mai înalți din țară. Asfaltul denivelat, precum și acoperișurile caselor, se îmbibau cu stropii de apă și creau un contrast inedit. Aceștia se luau la întrecere și alunecau rapid pe pelerinele de ploaie adesea purtate.

     Un sunet apăsător, o frână bruscă și un claxon prelung l-au făcut pe Vincent să se cutremure. Nu știa dacă vina era sau nu a lui, dar orbit de farurile puternice, a dat înapoi pe trecerea de pietoni, lăsând șoferul să își vadă de drum. „Neatenția costă vieți... în special când se face prezentă de ambele părți”, șopti ca pentru sine.

     Se plimba pierdut în gânduri, ale căror începeputuri și sfârșituri nu aveau o direcție anume. „CUMPĂRĂTURILE!” zise cu voce tare, speriind un trecător aflat în spatele lui. Ah, le uita adesea în fața aparatului de reciclat PET-uri. Dar afară se întunecase, el era distras și obosit, iar foamea se lăsa ușor păcălită de supa rece din frigider.

     Câteva minute mai târziu, își trântea ușa camerei și se adâncea din nou în manuscrisul dătător de alinare. Jurnalul, obiectul magic care se ducea oriunde o făcea și proprietarul său, constituia o rutină zilnică. Se refugia în scris de când familia i se destrămase brusc și irecuperabil în urmă cu câțiva ani. Câți ani trecuseră? Și-a dat seama că habar n-avea când inevitabilul s-a produs, lăsându-l în grija singurei sale surori, Olivia.

     Se simțea singur, probabil din această cauză își proiectase un om pe care să se poată baza. Trist, știa și el, Ezura, chiar dacă nu exista și nu avea să existe vreodată în lumea reală, se dovedea a fi o mare alinare. Era reconfortant să îi dea un nume propriei conștiințe.

     — Vincent, spuse Olivia printre dinți. Ce se întâmplă cu tine? Ai înnebunit?

     Lipsa expresiei calme de pe fața ei s-a făcut simțită după ce a bătut cu pumnul în ușă, aproape rupând-o.

     — Olivia, îi rosti fratele ușor numele, întrerupându-și gândurile profunde. Credeam că vei dispărea o perioadă din peisaj, dar se pare că ești aici și ai aflat că intenționez să-mi părăsesc locul natal.

     Obișnuia să își facă apariția în cele mai nepotrivite momente și să meargă prea departe cu invadarea spațiului personal în ultima vreme.

     — Poți să te plângi asemenea un copil căruia tocmai i-a căzut suzeta în nisip, sau poți să-ți bagi mințile alea afurisite în cap.

     Nervozitatea ei s-a revărsat ca o fiară dezlănțuită, în urma afirmației făcute, fără a lăsa loc de glume.

     Lipsită de zâmbete și tachinări, putea renunța la sclipici când necesitatea își punea amprenta. La urma urmei, cine nu își dorea să o poată facă?

     Nu se îmbrăcase foarte colorat, așa cum obișnuia să facă, aspect din care reieșea toată seriozitatea asupra situației. S-a mirat până și ea că o singură nuanță închisă se dovedea a fi de ajuns pentru a-și masca dulcegăriile.

      — Pufarină fină, nu știu cine îți dă sfaturi de modă, însă s-a întrecut pe sine însăși.

     Deși risca exagerat, el nu reuși să tacă, sâcâindu-și sora măcar o dată. Tachinările erau singurele care îl făceau să zâmbească printre toate durerile purtate în tăcere.

     Degetul i-a trecut peste o șuviță de păr răzleață, în vreme ce încerca să găsească o amintire legată de imaginea morbidă din fața lui.

     Ea purta ghete și pantaloni de piele, asortate cu un top țipător. Peste acesta se afla un hanorac plușat și desfăcut – zonele mai puțin discrete erau ușor vizibile. În cazul altor fete, respectivul stil vestimentar ar fi instigat la altceva, dar în cazul Oliviei, simboliza seriozitate.

     În cele din urmă, aproape că nu găsi nimic, iar cele puține amintite, dorea să le uite.

     Gusturile sale actuale nu îl deranjau, având și Vincent o garderobă asemănătoare: tricouri și hanorace negre, blugi rupți și bascheți inexpresivi, la care adăuga câte o haină groasă, la nevoie, similare cu toate celelalte.

     — Dacă mai scoți un singur cuvânt, o să-ți îndes gheata în zone pe care le vei regreta mai târziu.

     Colțurile buzelor i s-au ridicat ușor, dezvăluind o serie de dinți albi ce semănau cu niște colți ascunși.

     Învârtea apăsat tocul ghetei în podea, cu scopul de a-l aduce pe Vincent la cheremul ei. Se comportase în mod nepotrivit față de ea în ultima perioadă, iar acest aspect îi influențase comportamentul – radical.

     — Azi chiar vreau să fiu lăsat în pace, replică el, corpul înverșunat apăsându-i cu greutate peretele alăturat. Nu urmează să mor... doar sună-mă cu apel video și mă poți vedea oricând.

     Frații certăreți erau adesea principala sursă a durerilor de cap.

     În acel moment, se ocupa cu organizarea și împachetarea obiectelor pe care nici nu știa că le deținea până în prezent, majoritatea cumpărate de sora sa și aduse aici. Dorea să se mute cât mai rapid posibil și să fie gata oricând se ivea ocazia.

     — Dacă te-aș lăsa de capul tău, cine ți-ar face mereu morală în privința treburilor ce te pot afecta?

     Nu avea întotdeauna dreptate cu justificarea supărărilor; un lucru totuși rămânea sigur: știa bine ce îl afecta în permanență pe fratele său, având și ea o latură foarte sensibilă.

     — Ce m-ar putea răni?

     El alergă de ici-colo, ridicând tonul, conștient că trecuse prin destule ca să mai conteze. Reușea să nu ia în considerare pericolele care îi înconjurau viața în mod continuu.

     — Mutarea într-un oraș nou. Nu sunt în preajma ta să te critic, și nici pentru că urmează să pleci. Sunt aici doar ca să mă asigur că o să fii bine odată ce o să dispari din peisaj.

     Vocea sa creștea în intensitate, reverberând prin gândurile întunecate și luminându-le pe ale lui Vincent. Arăta o determinare de fier când își explica detaliat nemulțumirile și avea dreptate cu tot ceea ce spunea. Poate că el trăia ca un încăpățânat, fără să asculte sfaturile primite, care se dovedeau evident corecte. Ignoranța sa risca să ducă la și mai multe neplăceri.

     — Nu-ți fă griji! Dacă se va petrece ceva rău, tu vei fi prima persoană ce va afla.

     Câteva lacrimi au alunecat de pe obrajii lor și s-au pierdut printre îmbinările parchetului.

     În ideea de a o calma, fratele său își împreună degetul mic cu al ei, întărind promisiunea pe care urma să o respecte. Gestul însemna o tradiție rămasă din copilăria lor, și nu aveau de gând să renunțe prea ușor la acest obicei.

     Apucându-se să șteargă praful de pe bibelouri de porțelan, care își făcuseră loc cu trecerea anilor pe rafturile bibliotecii, spera că o să scape de Olivia. Recunoștea în sinea lui că, indiferent de situația sau de starea proastă avută, ar fi trebuit să o lase să-l ajute.

     — Știi... vorbesc serios. Nu fac des promisiuni, dar când le fac, țin la ele și le respect. După ce o să stau o perioadă singur, probabil că îmi voi îmbunătăți aptitudinile la capitolul comunicare și sentimente.

     Nu reușea să mintă atâta vreme cât își ținea mâna pe inima care îl menținea în viață zi de zi. Așa că nu a stat pe gânduri, poziționându-și mâna acolo și demonstrând cât de sincer încerca să fie în privința lucrurilor spuse.

     Bum-bum... bum-bum.

     Astăzi cheful său de discuții nu exista; de ceva timp nu mai înota în propriile ape. Simțea cum ea devenea conștientă asupra dorinței de a fi lăsat în pace, observându-i privirea care ardea intens, în ochii săi de un alb strălucitor.

     — Iar nu ai mâncat și ai stat toată ziua vorbind singur pe verandă? întrebă Olivia, sprijinindu-se de blatul de bucătărie.

     Starea ei de agitație și hainele purtate nu se potriveau. Pielea îi era acoperită de sudoare într-o zi neașteptat de călduroasă, chiar dacă ploioasă, contrastând cu nopțile reci obișnuite.

     — Momentele netrăite la timpul lor sunt o existență pierdută. Fac în permanență ceea ce mă îndrumă sufletul, fie că asta înseamnă să stau și să nu fac nimic sau să scriu toată ziua într-un jurnal.

     Dorința de a se face auzit îl împingea să își fluture paginile pline de povești prin fața ei, alături de o privire care sclipea în lumina becurilor interioare, însă caracterul său pur și simplu nu-l lăsa. Oricine și-ar fi dorit măcar un prieten asemănător lui.

     Olivia nu avea cum să înțeleagă ce semnifica o asemenea descărcare emoțională în tăcere; ea se elibera doar în preajma altora și răbufnea neîncetat. Trebuia să își facă mai mulți prieteni cărora să le povestească propriile probleme și să le asculte și pe ale lor.

     — De ce alegi mereu să petreci timp numai cu tine? Erai egoist în copilărie, dar nu credeam că vei ajunge chiar așa.

     Din nou, alegea să se manifeste, lovind cu piciorul ceea ce apuca și zicând ceea ce-i trecea prin minte.

     Dum-dum... dum-dum.

     Fratele său nu acorda prea mare importanță vorbelor ei, obișnuit fiind cu toate aceste ieșiri nervoase. Și cine nu ar fi? Situația făcea parte dintr-o listă mare de lucruri asupra cărora nu merita să își piardă prea mult timp și să investească sentimente.

     Știa că el era de vină când totul degenera în țipete și lacrimi la adresa surorii sale și că nu exista vreo soluție miraculoasă, mai practică, decât să o ignore momentan. Oricât ar încerca, nu va fi înțeles vreodată.

     — Scuze, murmură Vincent, luptându-se să mascheze durerea din spatele acestui cuvânt. Ți-am spus că încercam să stau mult pe lângă tine, pentru a mă înțelege mai bine, cât și ce gândesc, când în această lume nu simt că trăiesc.

     Pe măsură ce muta o cutie mare, care nu permitea un contact vizual prea bun asupra feței lui, la fel de încruntată ca cea a Oliviei, oboseala se simțea.

     — Nu a fost suficient doar să încerci, trebuia să și pui în aplicare, mărturisi ea, retrăgându-se cu fața spre peretele din apropierea sa. Și... nu te mai comporta atât de ciudat. Ți-am explicat adesea că singurătatea te afectează rău și că nu poți rămâne așa pe parcursul vieții tale.

     Sora i-a scrijelit cu unghiile tapetul încăperii – apăsat – suficient cât să-i țiuie urechile. Acest gest reușea să-l scoată din sărite pe Vincent și să-i amintească de ce nu își petrecea timpul cu ea: din cauza apetitului ei mare de a-i controla viața, la fel cum făcea și cu toate ideile scrise în jurnal.

     Încălcarea intimității ar trebui să fie considerată o crimă de cel mai înalt nivel.

     Sentimentul că trăia mereu supărată pe chestiile, oricum puține, pe care fratele său le făcea, de asemenea, nu ajuta deloc. Totuși, el nu credea că putea face atâtea năzbâtii încât să o enerveze la culme. Probabil că, în general, adevărata sa problemă era tăcerea și calmul celorlalți.

     — Îți mai aduci aminte de asta? Tot ce vezi aici cuprinde amintiri din copilăria noastră, îi aminti Olivia, repezindu-se spre cutiile din față.

     Era vorba de o fotografie cu familia din perioada în care... ei bine, trăiau ca una fericită. O făcuseră în urma vacanței lor din Paracas – o amintire frumoasă chiar și în prezent.

     — Nu am putut uita vacanța care mi-a schimbat existența, răspunse el, îmbrățișând-o.

     Ajunseseră acasă cu jumătate de plajă în pantaloni, din cauza valurilor foarte mari, care aduceau nisip la mal. Încă își aduceau amândoi aminte cum tatăl lor îi tachina, spunându-le: „Dacă ați fi adunat fiecare fir de nisip rămas în urmă din toate vacanțele trecute, acum am umple un acvariu imens.”

     — Da, știu la ce te gândești: pe vremea aceea ne simțeam cu adevărat fericiți.

     Sora sa și-a dus mâna tremurândă la față, ștergându-și cu grijă lacrimile care se prelingeau pe obraji. Vocea ei abia se auzea, cuvintele fiind aproape sufocate de emoție, în timp ce privirea îi era încărcată de o tristețe profundă.

     Tic-tac... tic-tac.

     Minutele se scurgeau lent, iar ea nu părea să dea semne de retragere, oricât s-ar fi încercat aplanarea situației.

     — Olivia...

     — Acea zi necruțătoare ne-a dezbinat, îi întoarse ea vorba.

     Sunetul ploii de afară devenea brusc asurzitor.

     — Nu mai putem da ceasul înapoi pentru a ne repara greșelile.

     În prezent, o spunea cu toată sinceritatea, luându-i mâna în palma tremurândă și strângând-o ușor. Până la urmă, ce altceva putea face? – nimic. În privința lucrurilor sensibile, Vincent măcar era atent cu ea și punea deoparte neînțelegerile din viața de zi cu zi.

     — Știi că de atunci mi-am dorit să fiu din ce în ce mai singură?

     Glasul ei amuți, lacrimi rotunde și strălucitoare căzând din nou de pe fața sa înflăcărată.

     — Olivia...

     — Nu mai vreau să aud nimic, Vincent!

     — Atunci o să plec chiar mâine! Până o să încep facultatea, o să-mi văd liniștit de treburile mele.

     — N-ai decât... știi bine că plecarea ta mă va face să mă simt singură și neajutorată, mult mai mult decât în trecut.

     Trebuia să rămână acasă cel puțin pe parcursul verii, însă el a ales să plece de mâine, considerând că nimic nu se va schimba dacă nu se va impune și se va revolta. Un exemplu demn de imitat.

     — Așa faci? Atunci...

     — Nu, nu continua o ceartă care știi că nu se poate încheia.

     Nu voia să tulbure și mai mult relația lor de frăție. Alegerea gândită de Vincent era să plece de tot, ca să-i facă un bine ei și să își construiască un viitor mai bun lui însuși.

     Uneori, se dovedea a fi de ajuns o scurtă pauză; fie că dura până urma să se mute și ea, el nu scăpa permanent din cauza tehnologiei ușor accesibile. Victoria părea câștigată doar pe jumătate.

     — Știi că inclusiv profesorul tău a spus că merit asta: să mă mut definitiv și să-mi extind nivelul de educație.

     Buimacă, sora sa ieși din casă și plecă, nu înainte de a trânti ușa cu toată forța și de a provoca un zăngănit puternic, care vibră până în cele mai îndepărtate colțuri ale camerei.

     Între timp, se întunecase destul de tare afară, așa că el trebuia să grăbească pasul cu făcutul bagajelor – trenul venea la prima oră a dimineții. Dorea să se și odihnească puțin, dacă îi permitea programul, bineînțeles.

     Cum ea îi judeca existența și o soră reflecta tot ce îi mai rămăsese pe pământ, singura ameliorare validă rămânea să scrie în continuare despre Ezura și lumea din jurul său. Ar fi ales să se piardă momentan printre gândurile fantasmagorice din cap, dar îndeletnicirile nu îi ofereau deloc libertatea necesară. Această acțiune se dovedea mereu a constitui un bun remediu contra diferitelor situații dificile.

     Astăzi se prezenta harnic, deși prefera să nu fie cazul, mai ales că muncea din necesitate.

     Nu avea să dureze prea mult cu împachetatul. Chiar și așa, ca să fie sigur, trebuia să grăbească treaba. Bănuia că, în urma deciziei luate pe moment, nu mai exista altă opțiune.

     Responsabilitatea de a lăsa cutiile Oliviei în afara casei, de unde să fie ridicate ziua următoare, îi aparținea. Putea să pună până și o prelată peste pachete, ca să le protejeze de stropii care se răspândeau din cer.

     Ploaia ajuta florile de pe veranda casei să crească. Dacă apa era benefică pentru acestea, un duș nu ar fi însemnat o totală pierdere de vreme; mișcarea excesivă a obiectelor îl făcea pe Vincent să transpire abundent.

     Împacheta și muta singur tot, începând să-l doară spatele, mai tare decât îl durea inima.

     Nu îi venea să creadă câte suveniruri strânsese din frumoasele zone ale Peruului. De fiecare dată când prinsese oportunitatea, vizitase o parte nouă a țării alături de tatăl său. Dar, chiar dacă se dovedea a fi un aventurier strălucit, niciodată nu intra în contact cu oamenii sau cultura lor, simțind că nu era în stare să se stabilească, indiferent de locul în care trăia.

     După ce termină, își șterse fruntea de sudoare și eliberă rapid bagajele din mâini, lăsându-le să cadă neglijent pe podea.

     Ulterior, planul consta în continuarea studiilor într-un oraș îndepărtat, acum că terminase colegiul. În interiorul său ardea o dorință intensă de a rămâne singur o perioadă. Poate că în fiecare persoană a ars măcar o dată în viață o astfel de dorință. Indiferent de cum s-ar fi petrecut evenimentele vieții sale, mutarea persista inevitabil, transformând situația într-o sabie cu două tăișuri.

      Lucrurile pe care le deținea – o mică parte din ceea ce dobândise de-a lungul vremii – au fost puse în bagaj, iar restul aveau să fie luate de Olivia, obiecte depozitate aici din cauza lipsei de spațiu acasă. Toate cutiile ei le lăsase în spatele casei pentru a le încărca mai rapid în dubița vecinei sale.

     În urma plecării lui, casa ajungea să se transforme într-un refugiu al păianjenilor, un parc de distracții al moliilor și greierilor. Pe scurt, o groapă de gunoi în toată regula, neprimitoare și neînsuflețită. Două lucruri îi mai rămăseseră de făcut înainte de a ajunge acolo: un duș rece și un somn bun.

     Strâmbându-se în oglinda din baie, observă cât de prăfuit devenise din cauza mișcării prin casă; cicatricea de pe obraz îi era mascată de mizerie. Arăta ca o mumie adevărată, sau cel puțin așa dădea impresia reflexia sa.

     După tot efortul suportat, în sfârșit, se putea bucura de răcoarea apei reci pe corpul său fierbinte. Stropii de apă îi alunecau printre părul lung și brunet, așa cum roua dimineții se strecura printre țesăturile păianjenilor. Dușurile cu apă rece îi limpezeau mintea, readucându-l la realitate – una rar trăită. În apă se simțea în siguranță, exact ca un pește care ignoră lumea exterioară.

     Spera ca Olivia să aibă grijă de Wink până când urma să se mute și să i-l aducă, deoarece avea bagajele pline și nu putea să-l care atât de departe în siguranță. Obișnuia să fie iresponsabilă față de peștișor în zilele lipsite de stăpânul său; uita să-l hrănească, iar Vincent trebuia să-i atragă atenția, constant, prin telefon, cu scopul de a-i reaminti să o facă. Atât timp cât nu îi expirau minutele de pe cartelă sau nu își pierdea telefonul, nu ar fi fost o provocare prea mare. Norocul său că peștii rezistau câteva zile bune fără mâncare. Plănuia să stea o bună perioadă fără el, nedorind să facă un drum în plus special pentru recuperarea acestuia. Trebuia să se găsească neapărat un loc liber prin casa surorii sale unde să se poată pune un acvariu de dimensiuni mici.

     Rămânea încrezător că ea îl va îngriji, după modul în care își îngrijea propria persoană. A stat cam departe de casa lui în ultimii ani, așa că s-a descurcat mereu singură în gestionarea problemelor administrative. În urma morții bunicii lor, proprietatea ei s-a transferat Oliviei, iar casa tatălui a rămas locuința aceasta. Intenționa să plece de acasă și știa că niciodată nu se va întoarce, atât el cât și sora sa, care mai avea un an până să absolve „Colegiul I.E. Niño Jesús”.

     — Îți este foame? Uite, mănâncă măcar tu.

     Făcu pași spre acvariu, luând în mână recipientul cu mâncarea specială de pești.

     Se gândea să îi lase surorii sale un bilețel lipit pe ușa frigiderului, cu scopul de a cumpăra mâncare. Era sigur că ea va uita să verifice ușa acestuia, însă oricum trebuia să-i dea un mesaj mâine, cu privire la orice eventualitate. Când venea vorba de animalele de companie, trăia într-o armonie completă, fiind foarte sufletist.

     — Astăzi, pare că ești ceva mai norocos, cu exact ultima porție rămasă, îi destăinui el peștișorului, răsuflând ușurat.

     Dintr-un impuls neașteptat de umor, după ce l-a hrănit pe Wink, a încercat să arunce recipientul gol în coș de la depărtare, cum făceau cei de la baschet; nu a reușit.

     Cu un clinchet strident, cana s-a spart, împrăștiind cioburi în toate direcțiile. Ah... a nimerit-o fix pe cea personalizată cu: „Viața e mai bună cu puțină apă și un pește de companie.”

     Începea să perceapă ideea că nu se simțea mereu la fel de norocos din pricina multor motive, dar cel mai mare dintre toate se dovedea a fi acela că nu era înțeles.

     — Hmm, nu ești prea expresiv, nu-i așa, amice?

     Adesea, își lipea fața de acvariu, amplificând peștișorul în mărime pentru a-l vedea mai bine. Credea că Wink avea ceva special în privirea aceea fixată pe realitatea din jurul său. Îl botezase așa în ideea că nu putea clipi, iar uneori și-ar fi dorit ca nici el să nu o poată face. De fiecare dată când se întâmpla, vedea părțile întunecate din interiorul lui. Nu-l deranja să vadă acest negru intens, cu o singură condiție: nu voia să le facă rău celorlalte persoane din jur, căci atrăgea numai ghinion.

     „Are dreptate, și poate că dintotdeauna a avut”, își reproșă el tăcut. Se gândea la ea și începea să îi pară și mai rău vizavi de toate prostiile pe care le făcuse în viață. Știa că, dacă ar avea o încercare în plus, ca în jocurile video, ar alege să nu fi fost egoist în copilărie și să nu își fi rugat tatăl să-l ducă singur la faimosul Lac Humantay. Olivia stabilise împreună cu ei data la care să meargă. Dar fratele său nu o asculta niciodată, la fel ca în ziua accidentului, gândindu-se numai la propria persoană.

     — Are motive bine întemeiate când spune că este supărată, afirmă el, ștergând o pată de pe acvariu cu mâneca.

     Realiza într-un final acest punct de vedere, amuțind pe loc lângă acvariu, de parcă aștepta o reacție din partea peștișorului.

     Trecutul său sumbru și tot ce făcuse o afectase treptat; lucrurile se întâmplaseră deja și faptul era consumat. Rămăsese doar între cei doi povestea cu pricina; sub nicio formă nu împărtășiseră acea parte întunecată din copilărie cu nimeni altcineva.

     Vincent se schimbase substanțial spre adolescență, însă trebuia să facă o schimbare și față de Olivia.

     Făcu pași, de data aceasta spre fereastră, cu scopul de a o deschide. Răcoarea de afară se dovedea suficientă pentru a-i domoli simțurile.

     Găsea de cuviință, printre gânduri, că toate trebuiau să vină la momentul lor.

     — Wink, mă întrebam, tu cum poți să duci o viață atât de liniștită în bula ta personală?

     În încercarea de a obține un răspuns din partea lui, bătu de două ori cu degetul arătător în sticlă, observând cum acesta reacționa prin scoaterea a două bule de aer pe gură.

     Acest mic peștișor, deși la început îi amintea cu regret de trecutul acela murdar, odată cu trecerea anilor, i-a curățat încet amintirile urâte. Chiar dacă respectivele probleme nu dispăruseră cu totul, măcar erau atenuate suficient cât să se vadă partea plină a paharului. Ori de câte ori privea acvariul simplist, cu nisipul de pe fundul său și un mic castel în mijloc, de unde se propulsau spre suprafață bule de aer, Vincent simțea liniștea valurilor de pe plajă. Durerea dăinuia mai ușor și se suporta altfel când se împărțea la doi.

     — Ah, da, și... să nu-i faci enorm de multe probleme surorii mele.

     Nu credea că Wink ar fi fost în stare să facă atâtea probleme câte făcuse el, neputând să fie întrecut de nimeni de pe planetă. Cu toate că adusese ghinion asupra lor – familiei Ferchar – își dorea să poată transforma răul în bine, cândva.

     — Noapte bună! îi șopti stăpânul peștișorului, aplecând ușor capul pe o parte.

    Stătea relaxat în pat, uitându-se la ceasul de pe noptieră. Încă nu era prea târziu, dar oboseala se aduna după atâta efort fizic la care fusese supus. Totuși, din cauza nestăvilitelor îndemnuri de a scrie, refuza să se odihnească. Trăgând încet de mânerul lămpii, a aprins-o. Apoi, și-a deschis jurnalul și și-a notat din nou gândurile fantasmagorice, cu și despre Ezura. Ori de câte ori simțea nevoia să își descarce sentimentele, prietenul său imaginar îi stătea la îndemână, la fel cum ar face orice prieten adevărat.

     Făcându-se mai comod prin rearanjarea pernei de pe pat, a început să recitească ultimul fragment din jurnal: „Dragă Ezura, aș vrea să mă pierd permanent în povestea noastră și să fac ca totul să fie șters din realitatea actuală, reîncepând de la zero alături de tine, căruia mă pot descărca, deoarece te-am creat din propriile preferințe.” A rostit acele cuvinte cu voce tare, mânat de dorință și epuizare, sperând ca ceva să se întâmple. De ce o făcuse? Realiza că nici el nu înțelegea de unde izvorau toate aceste fantezii, dar nu aveau să se oprească prea curând.

     După ce a terminat de scris, a pus jurnalul jos. Apoi, a simțit furnicături pe piele.

     În urma întâmplării respective, și-a amintit că scăpase un sendviș pe jos de dimineață, lăsat între timp acolo, iar acum furnicile păreau să mișune peste tot.

     Fără să mai stea pe gânduri, a fugit în bucătărie să ia sarea, știind că se afla pe raftul unde ținea de obicei mâncarea pentru pești și că trebuia să fie singurul lucru folositor din casă care putea ajuta la rezolvarea problemei create din neatenție.

     Ulterior, s-a grăbit înapoi spre cameră.

     Ajungând la ușă și vrând să o deschidă, aproape că i-a rămas lipită mâna de clanță, de parcă strângea în pumn zăpadă.

     Intrând – lipsit de curaj – a observat că nu se mai distingea niciun obiect din jur. Trăia un sentiment straniu. Un fel de ceață densă și întunecată îi cuprindea camera, reușind să-l lase confuz. Evenimente fantastice de genul acesta nu se întâmplau zilnic. A bâjbâit prin întuneric, vrând să mai deschidă un geam care să ajute la disiparea acesteia, însă tot ce a reușit să facă, evident, a fost să se împiedice de ceva care zăcea pe jos – jurnalul. Nu știa de ce avea capacitatea de a-l vedea prin toată această întunecime, în timp ce restul obiectelor nu. Din inerție, l-a apucat și l-a deschis rapid. Paginile lui erau goale, dar înfățișau o culoare diferită, un fel de auriu pal. Păreau să sclipească la atingere, apoi... apoi nimic.

     Peisajul ireal se preschimbă la loc, în camera permanent monotonă.

     „Olivia avea dreptate când zicea că o iau razna de la atâta singurătate”, strigă absent.

     Gura îi tremura pe măsură ce parcurgea pagină cu pagină jurnalul, cu ochii mari și agitați, căutând disperat o urmă de alinare. Oricât de nebun era sau nu, fie că mirajul chiar s-a întâmplat, fie că doar s-a petrecut în imaginația sa, se simțea precum un sentiment capabil să creeze viitoare sevraje puternice.

     Oricum ar fi fost, începea să se facă destul de târziu, iar el pierduse alarmant noțiunea timpului și urma să rateze un tren în cazul în care nu trecea imediat la somn. Simțea că deja dormea și totul rămânea un vis în spate, dar mai bine să fie sigur.

     „Viața este un întreg ocean de întrebări și răspunsuri”, își zise printre gânduri, ațintind privirea în tavan. Dacă o să se teamă zi de zi pentru orice ciupitură de țânțar, nu o să evolueze niciodată.

     Nu știa ce se putea întâmpla mai departe, însă voia să-și acorde o perioadă de singurătate îndelungată. Poate că îndepărtându-se și încercând să îmbunătățească unele aspecte personale, va reuși să îi readucă Oliviei personalitatea sa din copilărie. În situația în care nu reușea să o aducă înapoi la normalitate, măcar s-ar fi readus pe el însuși la linia de plutire.

     Așezându-se în pat și punându-și capul pe pernă, a încercat să nu-și mai facă atâtea gânduri și s-a pregătit să adoarmă. De mâine urma să fie un om care avea să trăiască după alte reguli. „Bun venit, Lima!”

district¹, s.n. Unitate administrativ-teritorială din unele țări, care cuprinde fie capitala țării și împrejurimile ei, fie un teritoriu care are o populație cu compoziție națională omogenă.