„A fost o dată ca niciodată, peste nouă munți și șapte mări”, așa începe istorisirea despre o împărăție care se asemuia cu soarele. Cel puțin așa fusese, în urmă cu patru sute de ani, până când, un împărat crud și lacom, a înghițit soarele, lăsând împărăția cea luminoasă în întuneric. Astfel, acest împărat a devenit nemuritor și foarte puternic. Însă, o profeție spune că, atunci când se vor împlini acei patru sute de ani, un rege va apărea, și va readuce soarele și lumina lui caldă peste împărăție, iar acest rege va deveni împărat, înlăturându-l pe cel lacom. Prin urmare, de teama profeției, împăratul a dat decret ca, la împlinirea celor patru sute de ani fix, orice copil care se năștea în anul acela, să fie ucis, indiferent că e fată sau băiat. Să fie sigur. Doar că…

„Cioc cioc”

… o șmecherie era la mijloc…

„Cioc Cioc!”

… ceva ce împăratul nu știa…

„Bong bong!”

… și asta era că…

„BANG BANG BANG!”

-DA! Da! Am înțeles! Cu o smucitură, se ridică în picioare atât de violent, că scaunul pe care stătea, fusese împins atât de tare, încât, căzu cu totul pe jos cu un trosc, iar pana o trânti cu zgomot de masă. Cu pași grei și grăbiți, deschise ușa val vârtej.

-Ce e? 

-Cum ce e? Nu știi? Ai uitat?

-Nu!... stai… ba da! Ochii albaștrii se măriră brusc. Cum de am uitat! Rapid își luă haina, de pe un alt scaun pe care o puse pe umeri și cu cărțile în brațe închise ușa și porni.

-Ce făceai? 

-Scriam... transcriam din legendele vechi.

-Care?

-Cea cu împărăția condusă de împăratul care a înghițit soarele.

-Ishir, știi că nu e adevărată și că sunt doar mituri.

-De unde știi că nu sunt adevărate, Ezeel? Întrebă Ishir.

-În primul rând avem soarele pe cer? Arătă Ezeel spre cer. Și în al doilea rând împăratul e un om bun... și ca să menționăm și un al treilea rând, el e pe tron de aproape două zeci de ani? Sigur nu de patru sute de ani cum spun legendele.

-Poate ai dreptate, zise Ishir.

-Nu „poate”, ci sigur am dreptate, zise Ezeel, iar Ishir se strâmbă precum un copil la el.

-Ai emoții? Întrebă Ishir.

-Da și nu. Adică nu în fiecare zi ești desemnat mai marele căpitanilor armatei împăratului, nu? Dar nu e prima dată când sunt în fața tuturor oamenilor de acolo, răspunse Ezeel nonșalant.

-Da de unde! Chicoti Ishir, Ezeel încruntându-se. De când eram mici la școala primară te emoționai și dacă spuneai aceeași poezie, aceluiași grup de oameni de o sută de ori. 

-Ishir... atunci eram mici... nu mă mai emoționez, zise el uitându-se urât la Ishir care tot chicotea.

-Domnul „mai marele căpitanilor” Ezeel, zise Ishir zârând ușor.

-Domnișoara cărturar, să nu mă treceți așa în documente, se uită el exasperat la Ishir, iar ea a început să râdă copios.

-Nu, clar nu, zise ea ușor sarcastic, uitându-se la el cu coada ochiului.

-Of Ishir, își puse el mâna pe frunte sfârșit. Cum ai ajuns tu marele cărturar al palatului, nu știu

-Ce vrei să spui? Izbucni ea.

-Nimic! Râse ușor Ezeel, iar ea îi oglindi zâmbetul în timp ce continuară să meargă spre palat cu pași repezi. 

Cei doi pășeau cu grabă printre străzile orașului. Ishir și Ezeel erau prieteni de mici, Ezeel cu patru ani mai mare decât Ishir, era un soldat în toată regula, înalt, păr castaniu deschis, dat pe spate și în spatele urechilor, ochi de culoarea mierii și pielea arămie. Ishir era cărturarul palatului, o fată de douăzeci și opt de ani, slabă dar deși părea mică, era o bună sportivă. Părul ciocolatiu și ondulat îi flutura peste tot, fiind prins doar puțin din el la spate, iar bretonul tăiat pe mai multe lungimi dar cât să nu îi treacă de ochi, îi mângâia fruntea alb rozalie. În fiecare zi se plimba ea prin oraș dar de fiecare dată se uita cu plăcere la el.

Orașul era splendid; alb, curat. Oamenii era zâmbitori și cu voie bună. Clădirile luminau orbitor sub razele puternice ale soarelui, marile pietre din care erau construite clădirile fiind compuse dintr-un ciment strălucitor care sclipea. Terase mari erau deasupra multor clădiri, cu plante luxuriante la care puteai să te răcorești de arșița verii, liane și iederi curgând câțiva metri buni și răsucindu-se în jurul coloanelor de susținere ale clădirilor. Coloanele aveau la cele două capete ale lor decorațiuni, unele cu frunze și plante sculptate, altele cu fețe de femei sculptate și altele, capete de animale. Orașul în sine era o bijuterie a lumii. Mulți care veneau în acest oraș erau uimiți de frumusețea și mărimea lui. Unii chiar ziceau că orașul acesta era cunoscut ca o legendă sau mit și erau foarte uimiți că orașul chiar exista. Athlakhan era numele lui. Așa se numise primul împărat al acestei țări. Primul fondator al cetății; iar oamenii se numeau athlakhanieni sau mai pe scurt, athleni. Cetatea era colosală, aceasta întinzându-se pe aproximativ douăzeci și cinci de mii de kilometri pătrați, marginile ei fiind împânzite de ferme, iar la încă douăzeci de kilometri, se puteau vedea ziduri înalte de apărare, cu oameni poziționați la fiecare cinci sute de metri iar la fiecare kilometru era o torță colosală care ar fi fost aprinsă la momente de atac pentru a semnala locul din care vine atacul. 

Ziua, lumea mergea pe străzi, grăbită, fiecare să ajungă la muncă sau acasă, unii cu calești, alții pe cai, alții cu vehicule personale cu două sau trei roți, bi-ciclu sau tri-ciclu respectiv, la care oamenii dădeau la niște pedale poziționate de-o parte și de alta a vehiculului, iar cei mai înstăriți, care în general erau oamenii politici ai împăratului sau militarii cu grad înalt, luau calea aerului. Vehiculele acestea erau din piatră, de forme aerodinamice, rotunde și subțiri, sculptate să semene cu păsările mici de viteză, iar acestea, pentru a zbura, erau alimentate de un cristal verde, un element de energie. Elementul acela de energie era folosit în foarte multe domenii ale vieții orașului, acolo unde era nevoie de o energie automată, pentru a ajuta omul să facă anumite lucruri pe care cu putere manuală era fie prea greu, fie imposibil. 

Seara, străzile erau aproape goale, doar câțiva îndrăgostiți putând să fie găsiți pe ele, mergând spre micile localuri care serveau dulciuri si băuturi alcoolice sau stând pe o bancă într-unul din multele parcuri din oraș, sub luminile de stradă - alte pietre, foarte similare cu cele verzi doar că acestea erau de culoare portocaliu pal. Ziua, mirosul orașului era unul de praf amestecat cu parfumurile cu care erau locuitorii săi dați iar seara mirosul era unul de arun; un copac care făcea mici ciorchine de floricele gălbioare, cu miros dulce, ele fiind de asemenea puse la ceaiuri. Orașul era plin de asemenea flori.

Un astfel de oraș se presupunea că este sub un blestem și că soarele fusese înghițit iar el era cufundat într-un etern întuneric. Dar era cât se poate de clar că nu era așa.

Cei doi tăcură un timp, admirând parcă pentru prima dată orașul când, Ezeel rupse tăcerea.

-Poate în mituri, se vorbea de un alt timp de dinainte de ăsta, ceva ce s-a întâmplat.

-Sau ceva ce va avea să vină? Își dădu cu părerea Ishir. 

-Sau poate e doar un mit... o poveste de adormit copiii, care s-a pierdut prin documentele cărturarilor de dinainte, zise el. 

-Dar pergamentul era așezat în documentele oficiale. Nu în documente „ce a mai mâncat Basil săptămâna trecută”

-Basil? Se uită întrebător la ea.

-Nu știu, am zis și eu ceva aleatoriu. Voiam să spun că nu era pus în documente care nu au valoare și sunt acolo doar de dragul de a fi acolo.  Plus că toată lumea știe de mitul ăsta.

-Da, păi pentru că se povestește la școlile primare copiilor... înainte de culcare, zise Ezeel ușor sarcastic.

-Mda, n-am ce să mai zic. Clar nu am cu cine discuta despre asta, zise sfârșită Ishir. Oricum nu mai avem ce discuta că am ajuns deja la palat. Ezeel strâmbă ușor din nas spre ea și cei doi începură să urce scările. 

Palatul era cea mai mare clădire din oraș. Coloane, terase pline de plante, picturi și sculpturi cu evenimente istorice pe pereții de din afară, lupte câștigate, teritorii ocupate, scene de lucru al pământului, fermieri, animale de fermă, scene de zi cu zi, practic toată istoria acestei cetăți de la descoperirea ei până la fondare. Era o operă de artă istorică acest palat. Construit acum aproape patru sute de ani de către Athlakhan, palatul era menit să fie o fortăreață pentru casa regală, însă războaie nu mai fuseseră încă de pe vremea primului împărat, tot ce era prezentat pe pereți fiind o istorie de mult apusă. 

Urcatul scărilor nu era unul prea plăcut, platformele de urcare plutitoare care erau de-o parte și de alta a scărilor erau folosite de către doamnele mai în vârstă sau soțiile politicienilor veniți la eveniment iar scara avea aproximativ o sută de trepte înalte. 

Evenimentul consta în punerea în funcțiune unor oameni de stat și ridicarea în rang a lui Ezeel. Aveau să fie mulți oameni. Iar Ishir avea mult de scris astăzi, fiind mai marele cărturar, pusă de însuși împăratul.